„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”

„Lăsaţi copiii să vină la Mine!” Ăsta e un citat/ verset din Noul Testament, eu nu am citit toată Biblia, pe la geneză m-am plictisit şi îngreţoşat, când am văzut scris că noi oamenii suntem rezultatul unui lanţ de adultere, mă rog aşa-mi place mie să le numesc, căci fratele numai cu sora se putea încâlci pe acel timp (la maimuţe nu era încă dezlegare) ca să fim noi acum mandri şi frumoşi şi colac peste pupăză, pe acele timpuri oamenii mai trăiau şi cate 800 de ani care chiar m-a făcut să dau cu pălăria de pământ şi să pun Cartea Sfântă-n cui. Mai ştiu eu mai multe pilde din Noul Testament, căci bunicii ne-au dus de mici în Casa Domnului de când eram micuţe dar citatul ăsta mi-a rămas adânc întipărit în minte, exact cum l-a citit preotul în ziua când mama nemaiştiind nimic de tata ani de zile, a mers la preot să-l roage „să-i deschidă Cartea”. Deschisul Cărţii era o practică nu prea îndrăgită şi des practicată de ortodoxie la acel timp, era acceptată numai în cazuri extreme şi considerată cumva de genul ghicitului în cafea, a prezicerii viitorului. Dar pentru mama, ştiind situaţia ei şi a noastră de ani de zile preotul a făcut un compromis şi iată-ne aliniaţi la uşa altarului, mama, eu, sora şi bunicii, fiecare cu câte o lumânare aprinsă în mână, în genunchi şi plini de încredere că Dumnezeu ne va spune ceva de el, de tata. „Uşile, uşile” şi uşa altarului s-a deschis, a apărut preotul cu Cartea Sfântă, a pus-o pe mama să o deschidă ea unde-o fi şi apoi a citit: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!...” au mai urmat şi alte cuvinte, a vorbit cu mama şi atunci şi după slujbă, îi vorbea încet, o încuraja, mama plângea potoape, ştiu că ne ţinea şi ne strângea în braţe şi-mi curgeau lacrimile ei in păr, însă eu nu mai puteam auzi nimic, mi se tot repeta acea primă propoziţie, „Lăsaţi copiii să vină la mine!”

Copiii nu trebuie să-şi judece părinţii (II)

Într-o zi mama a primit un aviz telefonic, adică o hârtiuţă care-i spunea că în ziua de..., la ora..., să se prezinte la poştă căci va primi un telefon, noi pe atunci nu aveam încă telefon acasă. A mers la poştă şi telefonul a sunat la acea oră, era tata, vorbea cu ea din Italia, a întrebat-o dacă a primit scrisorile lui, nu primise nimic. A întrebat şi de noi şi i-a spus că el e bine. Ce s-a bucurat mama dar ce s-a bucurat bunica, nu mai tăcea, „ştiam eu că nu mă lasă el copilul meu”. Au început să apară şi scrisori, nu toate după cum zicea el că a trimis, au mai vorbit la telefon dar după câte am înţeles de la mama legăturile erau foarte proaste şi se tot întrerupea convorbirea, atunci şi-a pus telefon acasă. Toţi stăteam lângă mama cu sufletul la gură, când vorbea cu el şi bunicii vorbeau de fiecare dată cu el dar îi spuneau numai să se întoarcă acasă. Asta a durat cam 3 ani de zile, ne-a trimis vreo două pachete cu rechizite drăgălaşe pentru noi şi dulciuri şi în vreo două rânduri ceva bani pe care mama a trebuit să-i cheltuiască în renumitul „Şop” unde găseai mai nimic.

După acei 3 ani a plecat în Canada, din câte am înţeles ulterior de la el a avut de ales între Canada şi Australia.

Copiii nu trebuie să-şi judece părinţii (I)

Aşa e, însă eu fiind o femeie adultă deja, mai oţâră şi fac 35 de ani, mamă la rândul meu, azi o să mă apuc să-l judec pe tata. Dacă voi consideraţi că nu am acest drept, vă rog să vă expuneţi cu generozitate înjurăturile în josul paginii când povestea va fii spusă în întregime, dacă veţi avea răbdare să cetiţi balivernele mele.

Tata a fost primul fiu născut, urmat de o soră şi un frate. Părinţii lui au avut, înainte de el, o fetiţă care a murit la 9 ani de pneumonie. De câte ori mergeam la cimitir îi aprindeam şi ei câte o lumânare şi-i duceam flori, nu ştiu de ce mă gândeam atât de mult la ea căci părinţii ei abandonaseră acel mormânt de foarte mult timp, mai era doar o cruce de lemnn strâmbă şi mâncată de ploi şi vânturi. Târziu de tot am aflat că şi mama mea, la aceeaşi vârstă de 9 ani era să moară din acelaşi motiv, pneumonie deşi mai apoi n-a avut probleme cu plămânii, nici chiar în ziua de azi, când are 58 de ani, Dumnezeu să-i dea mulţi înainte şi toţi plini de bucurie.

Să revin la inculpatul de azi, tata.

Răspuns de liniştit Nea Sandu

Acest articol este un răspuns la comentariul lui Nea Sandu de la „Meseria, brăţară de...”(voiam, de fapt să spun „căcat”), comentariu în care îşi făcea griji pentru mine şi frunza mică, în ce lume rea şi periculoasă trăim. Redau aici comentariul ca să fie treaba clară:

„Doamne, in ce lume nebuna ti-e dat sa-ti duci zilele! Nici in cele mai de speriat carti pe care le-am citit nu apar atat de multe lucruri ingrijoratoare, cate gasesc din primul tau articol.Sunt ingrijorat pentru tine si fetita ta. Este o lume rea, cea despre care ai scris.”

Păi, Nea Sandule, nu e chiar aşa, nu ştiu de ce te-ai speriat matale căci eu nu cred că am lăsat să se înţeleagă pe acolo că mi-ar fi fost teamă, că eu sau fata mea am fi fost în pericol nici măcar o clipă sau că acele mici nimicuri ne-ar fi afectat vieţile în vreun fel, toate erau pur şi simplu parte din cunoaşterea unei alte categorii de oameni, oameni care-şi trăiesc vieţile altfel decât noi.

Dar dacă e să vorbim despre lume rea şi întâmplări cu adevărat cutremurătoare care chiar te bântuie şi te marchează pe toată viaţa, aşează-te comod şi ascultă următoarea povestire reală din viaţa mea:

O zi cu ploaie

Sunt în concediu. Într-una din zilele astea a plouat de dimineaţă până seara. Păi de vreo 2 ani cam aşa se-ntâmplă pe aici, ori ninge, ori plouă, au fost şi vreo 3 zile de căldură până acum, cred că aia a fost vara. Ei, hai să nu vă speriaţi, am exagerat un pic.

Decât să ne plimbăm ca altă lume prin mall uri am şezut acasă şi frunza mică a desenat. Toată ziua desenează, cu mâna stângă.

Meseria, brăţară de...

Când am ajuns în Canada nu ştiam mai nimic despre ce e pe aici, nici limba prea bine, aşa că din punct de vedere „profesional” am fost îndreptată de o unguroaică spre curăţenie, la case particulare. N-a fost aşa de rău, $10/h bani în mână, în condiţiile în care venitul minim era la acel $8.75/h (casier sau pe la servicii pentru public), din care ţi se mai retrăgeau şi taxele.

Mi-am făcut cunoştinţe rapid, a fost de ajuns ca prima clientă să fie mulţumită şi apoi telefoanele curgeau de nu mai făceam faţă. Am cunoscut oameni şi mai buni şi mai răi, cu cei buni am rămas prietenă şi acum, ne invită la masă şi ne fac mereu cadouri. Când m-am lăsat de curăţenie de tot, căci mă angajasem într-un loc de muncă stabil, una dintre tipe atât de mult s-a rugat să n-o las încât a acceptat chiar să merg sâmbăta şi chiar a fost de acord să aduc fetiţa cu mine. Munca era grea, mai ales în unele case mizerabile, curgeau apele pe mine, dar mi s-a întâmplat să intru în câteva case pentru prima dată şi să-mi zic, „ce dracu vrea asta să-i curăţ căci lingi sare de pe jos”.

Am învăţat multe, printre care şi faptul că tot timpul trebuie să ştergi mai întâi praful şi apoi să aspiri, care mie mi s-a părut foarte pe dos, am învăţat că este adevărat că poţi să cunoşti omul după ce aruncă în gunoi.

Până la Dumnezeu te mănâncă Sfinţii

Eu nu beau tării de felul meu, nu ca nu mi-ar place dar am ceva cu inima care nu-mi permite, totuşi demult ţineam în casa o „fiola” de Johnnie Walker, am constat că e cel mai bun leac pt începuturi de răceli. Două pahare de 50 ml îndoite cu câte 2 cuburi de gheaţă, mă fac să-mi ardă urechile, mai rau ca 10 aspirine, mănânc mai rău ca un porc, după care dorm buştean. A doua zi, nici urmă de răceală.

Acum, ca să nu credeţi că sunt vreo sfântă, când l-am descoperit pe Mr. Johnnie, atât de mult l-am îndrăgit că am golit sticla, ma uitam la ea, goală cum era şi mă tot întrebam de ce oare şi-au pus ei sloganul "keep walking" căci eu nu mai eram sigură dacă mai ştiu nici drumul către pat.

Dar sa revenim, aveam aşadar obiceiul sa tin în casa o sticla de Johnnie Walker, o tineam în bucatarie, în dulapul cu sticlutele de otet, esenţe pt prajituri şi alte marafeturi...

Paşapoarte roşii-nroşite

Am mers la consulatul român din Toronto vara trecută să-i fac paşaportul românesc fetiţei mele. M-am documentat dinainte de pe net, de pe website ul consulatului ce anume am nevoie pentru că trebuia să-i fac mamei mele împuternicire şi m-am prezentat acolo cu toate hârţoagele, la prima oră a lor de program, căci au program foarte scurt, probabil nu au bani să-i plătească pentru mai mutle ore, iar lume e puhoi acolo din tot Ontario şi alte provincii alăturate.

Am avut şi fotografii dar o doamnă de acolo, cred că se numeşte Emilia, mi-a zis că pozele nu sunt bune şi să merg în apropiere să-i fac 2 poze („aşa moţată cum e” că avea două codiţe pe care i le-a mangâiat uşor) cu dimensiuni diferite, date de ea. Am fost şi am am făcut pozele, ne-am întors şi am completat toate actele, au fost ştampilate, semnate si aprobate de către consul, gata să plece către România, împreună cu celelalte documente pentru obţinerea paşaportului „moţatei”.

Au fost făcute de fapt la consulat 3 documente: cererea tip pentru paşaport, cu o poză pe ea, împuternicirea mamei mele de către mine cu a doua poză pe ea si declaraţia mea ca părinte că sunt de acord ca să i se emită fetii mele paşaport.

Odată ajunsă mama la serviciul de paşapoarte din Craiova, cu toate documentele trimise de mine şi chitanţa plătită la CEC reprezentând costul paşaportului, la revizuirea documentelor i s-a spus că dosarul este incomplet, pentru că mai trebuiesc încă două poze identice cu celelalte două şi autentificate de consulatul român din Toronto.

Frunza mică

Toronto este un oraş mare şi frumos. De când am aterizat aici prima dată ne-am îndragostit de el, are străzi largi, aerisite şi curate. Nu foarte curate dar mai curate decât în România. Ceea ce-l face, însă atât de frumos pentru mine este vegetaţia bogată, foarte mulţi copaci de-a lungul străzilor, pe lângă fiecare casă sau clădire, parcuri şi spaţii verzi, chiar presărat cu mici păduri, cu bălţi sau pârâuri. Şi iarba, iarba stă verde, ca şi copacii până târziu în toamnă când cad primele zăpezi. (Nu ştiu cum plantează ei canadienii copacii că n-am văzut nici o bordură, şosea sau fundaţie de casă spartă de rădăcinilie vreunui copac mai bătrân cum vedeam prin România. Când o să am timp o să fac din pozele mele un slide show şi o să-l postez aici dar dacă vreţi să vedeţi cum e Toronto văzut prin camera mea, am aici câteva poze postate: http://www.romanian-portal.com/forum/showthread.php?p=157596#post157596, sub numele „fifi”)

Două frunze mici în Canada mare

La ce bun blogul, fifico?!
Păi eu nu voiam să ajung blogăreasă, am mai citit bloguri, cam multe, unele mi-au plăcut, am văzut că e şi la modă dar tot nu mă-ncânta ideea fin'că, ziceam eu, n-am timp. Totuşi, chiar aşa, fără timp, când îmi venea să mai fac un pustiu de bine sau să mai scriu câte-o bazaconie despre viaţa mea şi-a fetii mele că poate-o folosi şi la alţii, scriam pe un forum care e aci la favoritele mele, dar ştiţi cum e, unde e lume multă şi păreri multe, m-au rostogolit în fel şi chip, mi-au întors şi socotit cuvintele şi pe-o parte şi pe alta, fifi sluta şi urâta/ fifi grasa şi-arţăgoasa... Mi s-a făcut lehamite de multe ori şi m-am retras singură-n amărăciunile sau bucuriile mele, că' ştiţi şi voi fiecare om cât de necăjit ar fi mai are şi bucurii, de aia viaţa e frumoasă.
Îmi venea să scriu o carte dar nu am bani, abia-mi plătesc chiria şi-alte acareturi iar pe websiteurile de literatură nu mă-ncumet că' n-am talent la scris ca alţii şi nici nu le prea am cu gramatica, aşa că amicul meu Ninulescu s-a tot ţinut de mine să-mi facă blogul meu, unde să dau eu cu cuţitu-n piatră de câte ori sunt supărată sau bucuroasă, aici şi dacă nu mă citeşte nimeni nu-i bai, m-o ceti fătuca mea când eu n-oi mai fi şi tot e bine.
M-a convins, dar acum m-am cam intimidat că am atâtea să va spui de nu ştiu cu ce să încep, mai ales că bloggerii ăştia au cuprins aproape toate subectele posibile pe lumea asta. O să mă gândesc până data viitoare când mai intru pe aici, până atunci să vă găsesc pe toţi graşi şi frumoşi şi mai ales bucuroşi.