sâmbătă, 20 februarie 2010

„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”


„Lăsaţi copiii să vină la Mine!” Ăsta e un citat/ verset din Noul Testament, eu nu am citit toată Biblia, pe la geneză m-am plictisit şi îngreţoşat, când am văzut scris că noi oamenii suntem rezultatul unui lanţ de adultere, mă rog aşa-mi place mie să le numesc, căci fratele numai cu sora se putea încâlci pe acel timp (la maimuţe nu era încă dezlegare) ca să fim noi acum mandri şi frumoşi şi colac peste pupăză, pe acele timpuri oamenii mai trăiau şi cate 800 de ani care chiar m-a făcut să dau cu pălăria de pământ şi să pun Cartea Sfântă-n cui. Mai ştiu eu mai multe pilde din Noul Testament, căci bunicii ne-au dus de mici în Casa Domnului de când eram micuţe dar citatul ăsta mi-a rămas adânc întipărit în minte, exact cum l-a citit preotul în ziua când mama nemaiştiind nimic de tata ani de zile, a mers la preot să-l roage „să-i deschidă Cartea”. Deschisul Cărţii era o practică nu prea îndrăgită şi des practicată de ortodoxie la acel timp, era acceptată numai în cazuri extreme şi considerată cumva de genul ghicitului în cafea, a prezicerii viitorului. Dar pentru mama, ştiind situaţia ei şi a noastră de ani de zile preotul a făcut un compromis şi iată-ne aliniaţi la uşa altarului, mama, eu, sora şi bunicii, fiecare cu câte o lumânare aprinsă în mână, în genunchi şi plini de încredere că Dumnezeu ne va spune ceva de el, de tata. „Uşile, uşile” şi uşa altarului s-a deschis, a apărut preotul cu Cartea Sfântă, a pus-o pe mama să o deschidă ea unde-o fi şi apoi a citit: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!...” au mai urmat şi alte cuvinte, a vorbit cu mama şi atunci şi după slujbă, îi vorbea încet, o încuraja, mama plângea potoape, ştiu că ne ţinea şi ne strângea în braţe şi-mi curgeau lacrimile ei in păr, însă eu nu mai puteam auzi nimic, mi se tot repeta acea primă propoziţie, „Lăsaţi copiii să vină la mine!”