sâmbătă, 20 februarie 2010

„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”


„Lăsaţi copiii să vină la Mine!” Ăsta e un citat/ verset din Noul Testament, eu nu am citit toată Biblia, pe la geneză m-am plictisit şi îngreţoşat, când am văzut scris că noi oamenii suntem rezultatul unui lanţ de adultere, mă rog aşa-mi place mie să le numesc, căci fratele numai cu sora se putea încâlci pe acel timp (la maimuţe nu era încă dezlegare) ca să fim noi acum mandri şi frumoşi şi colac peste pupăză, pe acele timpuri oamenii mai trăiau şi cate 800 de ani care chiar m-a făcut să dau cu pălăria de pământ şi să pun Cartea Sfântă-n cui. Mai ştiu eu mai multe pilde din Noul Testament, căci bunicii ne-au dus de mici în Casa Domnului de când eram micuţe dar citatul ăsta mi-a rămas adânc întipărit în minte, exact cum l-a citit preotul în ziua când mama nemaiştiind nimic de tata ani de zile, a mers la preot să-l roage „să-i deschidă Cartea”. Deschisul Cărţii era o practică nu prea îndrăgită şi des practicată de ortodoxie la acel timp, era acceptată numai în cazuri extreme şi considerată cumva de genul ghicitului în cafea, a prezicerii viitorului. Dar pentru mama, ştiind situaţia ei şi a noastră de ani de zile preotul a făcut un compromis şi iată-ne aliniaţi la uşa altarului, mama, eu, sora şi bunicii, fiecare cu câte o lumânare aprinsă în mână, în genunchi şi plini de încredere că Dumnezeu ne va spune ceva de el, de tata. „Uşile, uşile” şi uşa altarului s-a deschis, a apărut preotul cu Cartea Sfântă, a pus-o pe mama să o deschidă ea unde-o fi şi apoi a citit: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!...” au mai urmat şi alte cuvinte, a vorbit cu mama şi atunci şi după slujbă, îi vorbea încet, o încuraja, mama plângea potoape, ştiu că ne ţinea şi ne strângea în braţe şi-mi curgeau lacrimile ei in păr, însă eu nu mai puteam auzi nimic, mi se tot repeta acea primă propoziţie, „Lăsaţi copiii să vină la mine!”

Asta a fost înainte de divorţ. Divorţul, ştiţi, v-am spus a venit ca fulgerul. Ce au făcut copiii în timpul ăsta, eu şi soru-mea am fost bine, binişor, copii aproape răsfăţaţi, cu trei perechi de bunici care ne-au iubit mult şi nu ne-au dat o palmă niciodată. O să scriu odată cândva de bunicii mei, am petrecut cu ei de fapt mai mult timp decât cu mama noastră, căci ea era la servici toată ziua dar şi când venea era foarte atentă cu noi, nu ştiu de unde avea atâta putere, gătea, spăla, călca pănă şi pijamalele noastre la dungă, făcea teme cu noi, ne ţinea-n braţe şi ne pupa de ne albea dar ne şi păruia în mod egal când se încingeau drăcuşorii din noi şi ne apucam la încăierat. Dar mama mea a fost cea mai frumoasa femeie din lume şi o prinţesă, nu am mai vazut nicăieri maini, unghii şi păr mai frumoase ca ale ei...
Ne-a dat la şcoli, eu am mers la liceul pedagogic, fabrica de învăţători, ca adolescent n-am fost nici prea cuminte dar nici prea rea, în mai puţine cuvinte, am fost cam prin toate locurile în afără de închisoare. Soru-mea a fost prea cuminte, cu tot efortul meu de a o corupe, totuşi eu cred că am avut grijă de ea, am ţinut foarte mult una la alta; şi acum ţinem.
Aşa cum v-am spus, cele trei perechi de bunici au fost mereu lângă noi, inclusiv părinţii biologici ai tatălui meu care mai aveau o fată şi un băiat mai mici decât tatăl meu. Mătuşa mea a ajuns profesoară iar unchiul meu un golan, adică era nu chiar golan căci muncea şi aducea bani, stăteau toţi trei într-un apartament cu trei camere căci bunicul s-a prăpădit pe când aveam eu vreo 14 ani. Mătuşa mea era o snoabă, cât am fost copiliţe nu prea-i plăcea de noi, că cică vorbeam prea tare şi tropăiam prin casă, nu s-a căsătorit nici acum şi are peste 50 de ani. Când eram prin liceu însă şi puteam umbla singure mergeam mai des pe la ei, atunci îi plăcea mai mult de noi, ieşea din camera ei unde stătea aproape toată ziua închisă şi mai vorbea cu noi. Unchiul meu, „golanul” a ţinut dintotdeauna la noi, când eram micuţe ne aducea tot timpul de grozăvenii chinezeşti, mamă ce căutate erau atunci, căci lucra într-un depozit de import, ne lăsa să cotrobăim prin sertarele lui cu „comori” şi se bucura în loc să se supere căci îi lăsam bileţele desenate şi râdea de se prăpădea. El s-ar fi căsătorit, avea multe fete frumoase dar bunica şi mătuşa n-au plăcut pe niciuna şi nu l-au lăsat să le aducă-n casă. Când eram noi mai mărişoare a început să ne cu el, ba în faţa blocului la table cu golanii, apoi pe la câte o petrecere de-a lor de-a golanilor, Doamne ce frumos se mai distrau... Bunica şi mătuşa îl certau de fiecare dată dar el spunea că aşa trebuie, să ne cunoască şi golanii ca suntem nepoatele lui şi să nu ne fie frică să umblăm pe stradă când om fi şi noi mai mari, de băieţi. Gata, m-au copleşit amintirile copiăriei, ma iertaţi, îmi revin imediat.
Când aveam vreo 18 ani, stând de vorbă cu mătuşa mea, am adus aminte şi de tatăl meu şi ea s-a dat de gol, din entuziasm cred, că are poze recente cu el. Noi de doi ani, de când cu divorţul nu mai ştiam iarăşi nimic de el, însă cu ea ţinuse legătura, la telefon şi scrisori. Ne-a arătat pozele. Am rămas înmărmurită, tata avea nevastă, o asiatică jumate chinezoaică, jumate filipineză şi un copil, un bebeluş, un copil, un băiat. Ce poate fi mai frumos decât să afli la 18, respectiv 17 ani că ai un frate de aproape un anişor, frate după tatăl pe care nu l-ai văzut şi l-ai plâns timp de 11 ani?! Am fost foarte afectate şi eu şi sora mea, i-am spus şi mamei vestea însă ea era deja oarecum „vindecată” de el, era ocupată cu necazurile, îşi pierduse serviciul de o viaţă după revoluţie, eu eram o adevărată pacoste pe capul ei, deşteaptă dar tare neascultătoare şi curioasă de toate, iar bătrânii, socrii ei, părinţii adoptivi ai tatălui meu cu care am stat tot acest timp în casă au devenit îngrozitor de răi şi cu ea şi cu noi.
După aproape un an, aveam 19 ani, era aproape să termin liceul căci eu am făcut 5 ani, aşa se făcea pe timpul acela, într-o seară a sunat telefonul, eu am răspuns, era tata şi mi-a zis că vrea să vorbească cu una din fetele lui şi ne-a spus numele. Eu am spus că eu sunt dar nu a crezut, până la urmă s-a convins, de fapt nu era primul care mă confunda cu mama la telefon, vecini şi rude care ne cunoşteau de-o viaţă când răspundeam la telefon îmi spuneau „Sărut mâna, doamna E”, la care eu ştiind cine sunt spuneam la rândul meu, „Săru’mâna, nu e doamna E, sunt eu, fifica”, cred că devenisem femeie. Am ascultat ce vorbea, vorbea ciudat, spunea “OK” la fiecare 10 secunde şi nu avea nici un fel de coerenţă. Voia să ne transmită că el nu ne-a uitat niciodată şi că tot timpul s-a gândit la noi, că pentru faptul că nu a fost lângă noi anii ăştia a fost de vină numai mama noastră, că el pentru noi a plecat şi că deşi nu a putut să ne ajute anii ăştia cu nimic (NEMERNICUL, de aici începe judecata), vrea să ne aducă la el acum şi să recupereze tot ce putea să facă pentru noi în acest timp. Am ascultat tot ce a spus el atunci, mai mult el vorbea, despre noi cam ştia tot, cred că de la mătuşa mea care-i dăduse bine raportul se pare, i-am spus doar că o să vorbesc şi cu sora şi mama şi dacă ne mai sună o să-i spunem ce am hotărât. Eram foarte confuză atunci când am închis telefonul şi încheiat acea conversaţie cu el. Mi-am adus aminte atunci versetul din Biblie când mama a decis, cu mulţi ani în urmă să deschidă Cartea Sfântă, „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” . Eram confuză şi aveam 19 ani.
Va urma...

11 comentarii:

Sergiu spunea...

Ai vorbit cu el fata-n fata de cand esti in Canada ?

fifica spunea...

oh Sergiu, bineînţeles că da, când voi spune că povestea s-a terminat vei înţelege mai multe, până atunci îţi mulţumesc pentru că încă mă citeşti!

Ipu Ninulescu spunea...

Asteptind continuarea mai citesc ceea ce s-a scris deja, pina acum am citit de 3 ori, si am ajuns la concluzia ca cineva care nu a suferit in viata nu poate deveni om cu adevarat, e rau, egoist si superficial... Suferinta te face OM, cind intilneam si pe la spital pe cite cineva care era o persoana deosebita puteam jura ca in viata a dus-o si el greu o perioada, si asa era intotdeauna.
Trebuie sa fim fericiti ca am vazut si cealalta fatza a existentei umane... "Durerea te apropie de Divinitate" asa se spune, eu zic ca nu doar te apropie...

Ivan Vasarin spunea...

Interesant mod de a vedea lucrurile, Fifica. Eu, fiind indragostit de carti, si luand Biblia drept ceea ce este, adica o colectie de 66 de carti, sunt fascintat de toate cele 66, pe care le-am citit de 3 ori "da capo al fine", iar pe unele, cum este "Eclesiastul", de nenumarate ori. Tot ce face omul este interesant Fifica, si cand povestea este scrisa si rezista miilor de ani, si a fost citita de miliarde de oameni, eu intru intr-o rezonanta divina. Imi displac bigotii care ti-ar sari in cap pentru cele scrise. Ca intotdeauna, eu te admir pentru curajul tau, si sper ca nu vei renunta la prietenia mea. Imi faci viata mai frumoasa, si-mi doresc sa pot face si eu asta pentru tine. In ciuda distantei si a oceanului dintre noi.

Adar M. spunea...

Fifisor, iertare-mi cer de la tine inca de aici, insa parca cel mai potrivit imi pare titlul: "Copiii nu trebuie sa-si judece parintii"...
Puica neichii, in fond fiecare ne traim propria viata, dupa propriile reguli, iar cat de bine ori gresit o facem, vom da seama la vremea cuvenita.
Te pupa mosh-tu!

Anonim spunea...

Sunt deosebite articolele astea. Le vei mai continua?

Ivan Vasarin spunea...

Ce mai faci, Fifica?

Anonim spunea...

89509.....78773

Anonim spunea...

Felicitari pentru blog si post. Arata bine

Sunt doar... spunea...

Hei, Fifica, te-am gasit cautand textul intre inimioare. Nice blog :)
O sa iti trimit curand un mail cu niste intrebari.
Cat despre doamne-doamne si parerea mea de dansul, arunca o privire pe blogul meu. :)

Bine te-am gasit,

Dan

fifica spunea...

bine (că)m-ai găsit Dane, îmi poţi pune orice întrebări vrei tu, cred că se referă la emigrare în Canada, dacă da să nu eziţi să mă întrebi, sunt tobă de astfel de informaţii şi sunt mai mult decât bucuroasă să-i ajut pe alţii în această problemă. O să-ţi vizitez blogul, sunt mai curioasă decât o mâţă să văd ce-i pe acolo :)