joi, 28 ianuarie 2010

Copiii nu trebuie să-şi judece părinţii (II)

Într-o zi mama a primit un aviz telefonic, adică o hârtiuţă care-i spunea că în ziua de..., la ora..., să se prezinte la poştă căci va primi un telefon, noi pe atunci nu aveam încă telefon acasă. A mers la poştă şi telefonul a sunat la acea oră, era tata, vorbea cu ea din Italia, a întrebat-o dacă a primit scrisorile lui, nu primise nimic. A întrebat şi de noi şi i-a spus că el e bine. Ce s-a bucurat mama dar ce s-a bucurat bunica, nu mai tăcea, „ştiam eu că nu mă lasă el copilul meu”. Au început să apară şi scrisori, nu toate după cum zicea el că a trimis, au mai vorbit la telefon dar după câte am înţeles de la mama legăturile erau foarte proaste şi se tot întrerupea convorbirea, atunci şi-a pus telefon acasă. Toţi stăteam lângă mama cu sufletul la gură, când vorbea cu el şi bunicii vorbeau de fiecare dată cu el dar îi spuneau numai să se întoarcă acasă. Asta a durat cam 3 ani de zile, ne-a trimis vreo două pachete cu rechizite drăgălaşe pentru noi şi dulciuri şi în vreo două rânduri ceva bani pe care mama a trebuit să-i cheltuiască în renumitul „Şop” unde găseai mai nimic.

După acei 3 ani a plecat în Canada, din câte am înţeles ulterior de la el a avut de ales între Canada şi Australia.

Nu ne-a mai trimis nici pachete, nici bani, vorbea la telefon cu mama dar mai rar şi mai mult noaptea . Ne-a trimis în scrisori câteva poze cu el cu maşina pe care şi-o luase şi el într-un parc. I-am scris şi noi şi mama şi eu şi sora şi i-am trimis şi noi poze cu noi. Într-un timp a venit la poştă, pentru noi, un plic mare cu nişte formulare tipărite. Nu ştiam ce sunt căci erau în engleză, mama ştia căci vorbise cu el la telefon, erau formularele pentru reîntregirea familiei, adică să mergem la el. Le-a spus şi bunicilor şi aceştia s-au supărat, când au auzit că vom pleca definitiv, s-au certat furca la telefon cu el şi de atunci el nu a mai vrut să vorbească cu ei. A început mama să se intereseze pe la alţi oameni dacă au auzit că aşa ceva ar fi posibil, fiind pe timpul lui Ceauşescu nu prea-i venea, mai ales în ultimii ani, nu prea-i venea ei să creadă că o vor lăsa să plece cu noi din ţară. Ce a auzit a îngrozit-o, cum că familiile care şi-au exprimat acea dorinţă nu numai că nu au reuşit dar chiar au avut probleme după aceea şi la locurile de muncă şi peste tot. Nu a avut curaj şi nu a făcut atunci nimic. El a sunat-o şi iarăşi au vorbit, cred că a convins-o căci la scurt timp a mai primit încă un plic cu aceleaşi formulare. De data asta mama nu le-a mai cerut părerea bunicilor ci le-a spus că el este soţul ei şi tatăl nostru şi că trebuie să-l urmeze, orice s-ar întâmpla. S-au certat la cuţite atunci, bunicii i-au vorbit foarte urât mamei dar ea le-a spus că merge la Bucureşti să accepte invitaţia sau ce era aia… A plecat la Bucureşti plină de speranţe însoţită de unchiul nostru.

Copii fiind nu am aflat atunci ce s-a întâmplat la Bucureşti, dar când ne-am făcut mai mari mama ne-a povestit cum că a ajuns acolo, nu ştiu exact dacă la ambasada Canadei sau în altă parte, însă a dat peste români, după o îndelungă aşteptare a fost poftită într-un birou luxos din câte ne-a spus ea, elegant de simplu şi înfiorător de rece. Câţiva domni foarte serioşi şi îmbrăcaţi la costume o aşteptau în acel birou, au întrebat-o cum o cheamă, unde stă, unde lucrează, ce lucrează, după care de ce a venit acolo. A răspuns la toate, şi la ultima a răspuns că soţul ei plecat de atâţia ani de zile s-a stabilit în Canada şi că acum vrea să ne aducă şi pe noi să fim împreună, să fim iarăşi o familie. Au ascultat-o până la ultimul cuvânt, fără să facă nici cel mai mic zgomot, nici măcar să se foiască pe scaune sau ceva de genul ăsta, apoi unul câte unul au început să i se adreseze cu foarte mult calm, spunându-i că îi înţeleg perfect situaţia, că-şi închipuie cât e greu să crească singură doi copii, însă să se gândească mai bine dacă să facă pasul ăsta sau nu pentru că în România este „acasă”, că are o casă sigură unde să stea cu noi, un serviciu destul de bun şi stabil, că partidul comunist român tratează oamenii în mod egal şi bla, bla, bla, dar că dacă pleacă în Canada pleacă într-o ţară despre care nu ştie nimic, nu ştie unde va sta, că e o ţară capitalistă unde sunt foarte mulţi şomeri, că oamenii sunt trataţi ca nişte sclavi, si aşa mai departe, cei care aţi trecut prin anii comunismului ştiţi deja repertoriul lor. Mama a ascultat şi ea la rândul ei şi apoi a spus îşi dă seama că sunt foarte multe riscuri dar că oricât de multe greutăţi ar întâlni pe acolo, cel puţin este împreună cu tatăl meu şi împreună, amândoi pot trece mai bine peste toate, că ea nu vrea să-şi piardă soţul şi să-şi lase fetele să crească fără tată.

Auzind acestea domnii şi-au schimbat pe loc tactica şi i-au spus ceva de genul (încerc să reproduc exact cuvintele mamei de la acel timp): „Cocoană, noi te sfătuim să mergi acasă la fetele tale şi la serviciul tău că’ nu se ştie cât îl mai ai şi pe ăla şi cât te-ai da tu cu curu’ de pâmânt din ţara asta tot nu pleci.” Apoi au poftit-o afară. Când s-a întors acasă a vorbit cu tata la telefon şi i-a povestit, el în loc să fie alături de ea şi s-o liniştească i-a spus (ce i-a spus am aflat de la mama când am fost mai mărişoare, dar mi-a confirmat şi tata în momentul când, după exact 20 de ani, l-am revăzut. O să povestesc despre asta când voi ajunge acolo.) : că el a încercat să plece pentru noi şi s-a sacrificat trecând prin greu, iar ea este o femeie de nimic, slabă şi că nu vrea ca noi să fim iarăşi o familie, că din cauza ei se destramă familia noastră, că este o fricoasă şi că nu are încredere în el, că probabil are pe altul şi de aia nu vrea să vină la el, că o lasă şi de acum nu-l mai interesează nici de ea, nici de noi, căci ea a ales aşa şi ca atare să se descurce cum ne creşte.

Mama a zăcut atunci câteva zile bune, după care n-a mai fost om pe pământ. Dar a continuat să meargă la serviciu, să se ocupe de noi şi să ţină piept cu răutăţile lumii şi ale bătrânilor care nu i-au putut ierta niciodată că a vrut să plece şi-au devenit din ce în ce mai răi.

De atunci timp de 5 ani de zile nu am mai auzit nimic de tata, absolut nimic, nici un telefon, nici o scrisoare, i-am scris noi scrisori la care nu a răspuns niciodată, am făcut apel şi la Crucea Roşie dar ni s-a spus că nu mai locuieşte la adresa pe care-o aveam noi. Eram cu toţii dărâmaţi, am crezut că a murit, pe bune şi-l plângeam toţi.

Prin 1990, deci cam după 5 ani de absenţă totală mama a primit o scrisoare, un plic galben, de mărime mijlocie, cu o scrisoare tipărită în limba engleză, nu a înţeles nimic din ea decât numele lui, numele ei şi oraşul în care locuia el. Mi-a dat mie scrisoarea să-i spun eu ce scrie în ea, eram deja în clasa a 10-a atunci, aveam 16 ani şi făcusem engleză în şcoală începând din clasa a 5-a. Am citit, o dată, de două ori, de trei ori, ea mă tot întreba ce e, eu tot îi spuneam, „Nu ştiu, stai să mai citesc o dată”, nu-mi venea să cred, era o citaţie, informare de la Curtea de Justiţie (sau ceva de genul ăsta) din Toronto ca mama să se prezinte la data de…, ora de… pentru judecarea divorţului dintre ea şi tatăl meu. Nu am putut să-i spun ce conţinea scrisoarea, ce a fost în sufletul meu atunci nu poate nimeni şti, noi care-l plânsesem atâta timp şi tot aşteptam un semn de la el, am văzut-o pe mama chinuindu-se atâţia ani (mama nu s-a recăsătorit şi n-a avut alt bărbat niciodată), iar el era bine sănătos, voia divorţ. Atunci mi-am pierdut iarăşi tatăl. I-am spus mamei că nu ştiu destulă engleză să-mi dau seama ce scrie acolo, să meargă la una din prietenele ei, una din ele fiind chiar profesoara mea de limba engleză. Pur şi simplu nu am avut atunci puterea să-i dau eu vestea asta. Când a fost la acea profesoară, am cerut să merg cu ea, am crezut că o să moară atunci, nu-i venea să creadă, o tot întreba dacă e sigură ce spune…(îmi vine să plâng). Normal că nu putea merge acolo, biletul de avion dus-întors, după cât s-a interesat era muuuult prea mult peste puterile ei financiare. După puţin timp a venit alt plic galben cu o scrisoare tare sofisticată, un fel de pecete şi cu litere de-o şchioapă, “Divorce”. Nu i-a fost prea greu să deducă ce era şi atunci i-am spus şi eu, căci deja se aştepta, era CERTIFICATUL DE DIVORŢ. Nimic specificat de noi două, copiii lor sau de vreo pensie alimentară, numele noastre nu figurau acolo, noi nu existam.

Până acum v-am prezentat fapte, ştiu că nu suntem noi primul sau ultimul caz, situaţii fireşti de viaţă, încă nu m-am apucat de judecata tatălui meu, deşi am suferit mult, nu a fost vorba de săptămâni sau luni, ci ani, ani mulţi.

Va urma…

9 comentarii:

ina spunea...

În primul rând, mă bucur mult că ai revenit. Nu ştiu dacă e bine sau nu să ne judecăm părinţii, ştiu sigur însă că cel care are curajul să vorbescă despre rănile sale, se află pe drumul spre vindecare şi te admir ascultându-te, cu atenţie.
Sper să nu mai dispari cu tolba plină din nou :)

DXN spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
fifica spunea...

Vai, am facut pe dracu, Dodule, am vrut să şterg postarea lui DXN şi am şters-o pe a ta, îmi cer scuze, mii, am reusit să partrez conţinutul doar:

Blogger Dorian Duma spunea...

Ba eu cred ca e bine sa-ti judeci parintii, sa stie si parintii ca pot fi judecati de copiii lor. Pentru ca dinspre parinti spre copii ar trebui sa primeze iubirea. Daca iubirea parintilor nu e receptata de copil, ceva nu-i in regula, parintii aceia trebuie judecati. N-am spus osanditi sau condamnati.

Ninulescu spunea...

Cel mai trist in despartiri este ca marea suferinta o au victimele colaterale :(... adica copii.

fifica spunea...

Aşa e, Ninule, ai dreptate, mulţumesc de trecere pe la blogul meu si că nu m-ai uitat. şi bine ai revenit printre noi, să promiţi că aşa rău nu ne mai speri niciodată! :)

Praf de Stele spunea...

Pacat sau nu, unii "parinti" trebuie judecati !

Mihaela Petrescu spunea...

Ce coincidenta! Si eu am fost in lagar , in Italia , in 1982, pin ain aprilie .
Nu am "rasfoit "inca prin blogul tau, dar ma bucur ca l-am gasit.

Anonim spunea...

nevoia de a verifica:)

fifica spunea...

Praf de Stele, bine ai venit pe la mine, aşa e, trebuie judecaţi măcar un pic, părinţi fiind şi noi la rândul nostru să n-ajungem cumva ca ei, să facem aceleaşi greşeli ca ei.

Mihaela, sper că nu te superi dacă îţi vorbesc la persoana a II-a, e chiar coincidenţă, totuşi sper spre binele tău că acolo în lagăr în Italia nu ai avut ghinionul să-l cunoşti pe tatăl meu. De răsfoit nu prea ai ce, că-s cam leneşă la scris.

Anonim, ciudate nevoi mai ai şi tu :) şi de fapt ce vrei să verifici?